Cand poti merge, de ce sa te tirasti?

     Demult, tare demult, pe vremea cand lama de ras atinsese doar de cateva ori maxilarele mele neincordate, eram aproape sigur ca greu te poate ajuta ceva mai mult in viata decat increderea ca singurul om pe care te poti baza esti tu. Prietenii sunt buni, daca atunci cand ai necazuri stai singur, iar cand ai vreo bucurie musai ii chemi pe toti,  cele mai intense si durabile prietenii sunt cele conditionate de aceleasi suferinte (emotive/intelectuale/fizice), cu cat inaintezi in timp cu atat cercul de prieteni e ca un bumbac prost, intra la apa, oricum, una din cele mai constructive experiente e aceea de a pierde prieteni falsi.

      Sa revenim la timpul cand frunzele sfarsitului  de octombrie nu cadeau trist la pamint ci colorau placut aleile din curtea facultatii, iar fumul de tigara impletit cu aerul rece al diminetii imi mingaia tamplele sub care zvacneau multe ganduri. Nu prea aveam bani in facultate, asa ca faceam si vindeam eseuri, lucrari pentru colocvii, etc... orice era nevoie pentru cei de bani gata, nu era asa de dezvoltat internetul,perioada de dial up pentru cei care o stiti, asa ca trebuia sa pierzi niste ore pe la biblioteca. 

      Cum in loc de mancare imi cumparam tigari, de multe ori beam mai mult ceai sau apa decat aveam nevoie ca sa nu imi chioraie matele in biblioteca, ca deh deranjai linistea mosilor care crantaneau zahar candel in timp ce citeau vreun ziar de la arhiva.

      Perioadele de bunastare si belsug coincideau cu cele in care mergeam pe acasa ca sa luam d-ale gurii. Totul era planificat cu rigoare, mergeam cu randul, in functie de sezon, pentru eficienta crescuta, cand eu, cand prietenul meu de suferinta morosan, cu care imparteam camera,mancarea,tigarile si bautura. Nu am avut nici o vacanta de vara in 4 ani de facultate, totdeauna munceam ceva pe sezon ca sa-mi strang bani pentru camin pe anul viitor. Imi aduc aminte ca in anul 4 m-am mutat cu chirie undeva in Cringasi, cu ajutorul unei profesoare de la Universitate, 4 camere la parter din care 2 inchise cu cheia, aveam si un liliac in fata geamului, doar ca il furau tiganii de cum dadeau primele flori, pardon, cu scuzele de rigoare, cetatenii romani de etnie veniti din triburile nobile de pe linga calea Giulesti.

      In fine, stateam in apartament cu un neamt din Germania(sic), nazist al sah-ului, ma caftea al 3-lea reich asta la sah de ma urmarea ploaia 1 saptamina. Dupa batai efectuate sistematic, in mod repetitiv, permanent si irevocabil, in 3 luni am obtinut o singura remiza, mi-a impartasit secretul lui, fusese campion la sah in Germania la juniori si juca sah de la 5 ani. Imi venea sa-l pocnesc cu tabla de sah drept in capul ala mare aflat pe la h=1.92 m, noroc ca s-a oferit repede, hohotind de ras bineinteles, sa cumpere niste beri. 

      Erau vremurile in care demnitatea, mandria, idealurile, curajul, prietenii si berile erau la locul lor, atunci aveam inca privirea ascutita ce sfredelea in permanenta coaja fatarnica si subtirica a societatii,  iar necazurile de zi cu zi erau depasite pe nesimtite cu tutun,carti, ras si farmecul varstei. 

     ” Daca poti dovedi ceva prin fapte, orice cuvant e de prisos.”

                                                                                   Esop.