Inca o zi ca oricare alta, pamintul se invarte, lumea se misca, viata merge inainte, undeva un alt tata isi trage ultima suflare si obosit inchide ochii. Pentru cineva vine intunericul, timpul se opreste, ingheata , raceala il cuprinde si nu mai vede toamna, un copil plinge fara lacrimi de om mare, doar cu regrete si cu remuscari ca ar fi putut sa fie altfel, ca ar fi putut sa stea mai mult cu el, ca ar fi putut sa nu se certe, ca ar fi putut sa-l iubeasca cu toate defectele, ca ar fi putut sa...si gandurile se opresc, fug in alta parte.
Sa-l ierte Dumnezeu sau mai bine sa-l lase`n pace, sa nu il mai judece ca poate vrea doar sa se odihneasca si atat.
Maine, pamintul se invarte , lumea se misca, viata merge inainte, un alt tata isi asteapta clipa si nu stie ca nu mai are timp sa-i spuna copilului ca ...
"Eu nu cred în timp, nu cred în întuneric, nu cred în lumină, nu cred în cer, nu cred în pământ...
Cred doar în iubire statornică." La Fee
E foarte trist ceea ce ai scris! E și usor evhivoc,...fiindcă alt tată poate fi acel tată, iar eu sunt sensibilă la oricare dintre adjectivele pronominale folosite doar de ochii lumii...
RăspundețiȘtergereMă înduioșează lacrimile copilului mic, curg rotunde și mari(ca de om mare, chiar dacă el e mic de tot) și pe câte zece șiruri, iar copilul mic plânge cu aceeași intesitate și cu aceeași convingere, fie că e vorba de o jucărie prohibită, fie ca e vorba de alt tată sau de acel tată, pentru că el nu înțelege încă nuanțele durerii.
Dar copilul care plânge fără lacrimi de om mare, e reminiscența de copil din adultul din noi, iar acest copil nu mai poate fi păcălit nici măcar de promisiunea jucăriei prohibite pentru atenuarea durerii, nici de promisiunea unor toamne mai frumoase, nici de curgerea ireversibilă a timpului, nici de ceruri ca oglinda, nici de pământul fără parfum, ... că toate acestea au acum gustul țărnii, al nisipului ce scrâșnește între dinți, în boabele grunjoase de regrete, de forme de condițional ale unor verbe statice sau de mișcare sau măcar de niște auxiliare acolo urmate de punctele de suspensie care să marcheze gânduri nerostite ori de nerostit în durerea lor.
În cer sau pe pământ, sub formă de floare, fluture sau stea vom călători pe rând în lumină, că întunericul îl trăim destul în viața pământeană de fiecare zi, întuneric ce ne impune niște exigențe de perspective, amăgindu-ne cu tot timpul de pe lume pentru a face un pas aici sau acolo...Iar când crezi în această amăgire, ai impresia că ai tot timpul de pe lume să revii și să faci un pas pe care încă nu l-ai facut sau pe care crezi că intre timp l-ai exersat și îl poți face mai bine.
Eu nu cred în timp, nu cred în întuneric, nu cred în lumină, nu cred în cer, nu cred în pământ...
Cred doar în iubire statornică și în toate posibilele ei manifestări...Iar iubirea poate lua, uneori, forma unei simple îmbrățișări ca o chezășie măcar a solidarității întru înțelegere...
Celui ce a plecat, bucuria manifestării în lumină...
Celui rămas, îmbrățișarea mea în care poate regăsi tandrețea mamei, dacă asta îi lipsește, tandrețea iubitei neirosite, dacă asta îi lipsește, tandrețea unui prieten adevărat și sincer, chiar dacă acel prieten e doar o simplă femeie,... sau măcar tandrețea unui punct, ca semn al unei punctuații de rigoare într-o scriere enunțiativă...
Suntem facuti din praf de stele si o sa ne stingem de tot odata cu razele ultimului soare.
ȘtergereEu chiar cred in asta!
ȘtergereNu am vrut sa citesc randurile astea, dar tot am ajuns aici. Sunt o plangacioasa, si nu stiu daca am lacrimi de om mare sau de om mic. Uneori nu mai sunt lacrimi.
RăspundețiȘtergereSi da... viata merge inainte. Dar macar pentru o secunda daca s-ar opri in loc.
>:D<
Acolo unde se termina lacrimile incep amintirile.
Ștergere