Altruism ori ba ?

Avea dreptate Doxatul când spunea că până diseară o să scriu un articol, dar nu la mine pe blog, ci aici, la voi. :D Mă simt ca o ”rara avis” cu aparițiile mele la Milogul SRL, tot promit că revin și niet. Totuși, sunt un om de cuvânt și mai ales pentru că m-au provocat ( enervat într-un sens bun :D ) Doxatul și Colorbliss la acest articol ... ia să vă expun eu mătăluță problema altruismului din punctul meu de vedere.
Întâi să încep cu ”ce se zice”. Cică dacă privești lucrurile din prisma evoluționismului și a științei și a mai știu eu ce, nu există genă altruistă ( alții zic că, în urma unor studii, au găsit gena asta la drojdie, spre exemplu ) și că în ”lupta pentru supraviețuire” n-ai cum, frate, n-ai cum să fii altruist. Adică hello, noi suntem niște animale, întâmplător sociale și asta e, ne omorâm unii pe alții, ultimul scapă turma. Boooon.
Alții susțin că altruismul este, de fapt, o formă mascată de egoism, sau un comportament de socializare pe care îl înveți. Wow ! Asta da, să învățăm să fim altruiști. Nefezabil, aș zice eu. Nu cred că poți învăța să nu te gândești că faci un bine altora înainte de a-l face. Dacă nu înțelegi altruismul, n-ai cum să ți-l induci. Altruiștii nu se gândesc, nu pricepeți ? :) Ei doar simt.

Mi-ar fi plăcut mai mult de Kant, dacă el n-ar fi considerat ( oarecum ) altruismul ca o datorie morală, cu toate că în filozofia lui pune accent pe responsabilitate și NU către scopul final al unei acțiuni. Eu nu văd asta ca pe ”o datorie”, ”o obligație” etc. E pur și simplu dezinteresată și fără vreo motivație anume. Așadar, un altruist, prin extindere, om moral, nu poate fi acela care își urmărește întâi propriul interes și apoi acționează, chipurile, binevoitor, în ochii celorlalți, ca acțiunea respectivă să-i aducă un beneficiu. Adică una e ce faci, alta cum gândești. Iar fapta și gândirea nu duc mereu la morală. E ca la conjuncții, enunțurile legate prin ”și” n-au valoare logică de adevăr decât dacă sunt ambele, simultan adevărate. Nu există sau.
În opinia mea, există oameni altruiști și oameni ( sună dur, dar c'est la vie ) ipocrito-egoiști ( despre ei o să scriu altă dată, că deja mă întind oricum ). Pe ce mă bazez când afirm că da, altruismul există ? Evident, pe propria mea persoană, singura pe care pot testa toate sentimentele din lumea asta. Dacă eu sunt în stare să fac tot ce întreprind fără să aștept vreo recompensă, fără să mă gândesc ”woa, Altruisto, ce bună ești că ai făcut asta, gata, ai locul asigurat în Rai” și cu siguranță fără să-mi treacă prin minte să contorizez ”ce bine mă simt că am făcut asta”, atunci înseamnă că pot exista și alții, chiar așa de ”unică” nu sunt, totuși. Mă rog, am cunoscut și alții, dar cine știe ... ce-i în capul lor. :D Aparent, erau altruiști. Eu însă vă pot garanta doar de ce simt personal.
Nu mă duc la orele de after-school cu copiii doar pentru că vreau eu să arăt ce tare sunt sau ca să-mi fac provoc plăceri și să ”absorb” din mintea mea sentimentul de vină. Nu, eu nu mă simt vinovată cu nimic și nici nu mă mustră conștiința, dar nu pentru că aș ști că am ”cazierul curat” pentru viața de apoi, sau prostii de genul. De fapt, nici nu v-aș zice toate acestea dacă n-ar fi strict necesar pentru exemplificare. Merg acolo pentru că ȘTIU că acei copii au nevoie de cineva care să-i îndrume și dacă EU POT să fac ceva în folosul exclusiv al lor și apoi mai târziu, bănuiesc, al societății, de ce nu ? VREAU să le explic ce-i cu matematica și am răbdare să îi corectez la română. Nu o fac doar pentru a avea sufletul ușurat sau ca să-mi spăl păcatele, ci pentru că așa doresc EU, PENTRU EI, nu pentru mulțumirea mea interioară de care nu îmi pasă. Că nu sunt întotdeauna așa cu cine nu merită sau, în fine, că mai sunt și rea câteodată, e altceva. Să nu cumva să înțelegeți că promovez ideea de a trăi și dedica viața pentru ceilalți, nu. N-ar mai avea sens nimic, fiecare să trăiască pentru altul ... o prostie. Eu vorbesc de altceva aici, sper că e clar.
Iau un alt model, părintele. De obicei și în cazurile normale, mama sau tata se străduiesc din răsputeri să facă orice pentru binele copiilor lor. Sau cel puțin așa-i mama mea. Se pune pe ea pe ultimul loc, pe mine și pe soră-mea mereu primul. Acum aștept să-mi ziceți și voi ce interes ascuns sau ce gânduri de-astea enumerate mai sus ar putea să aibă. Și ca să nu săriți că rudele, că nu știu ce, mă îndrept cu privirea creierului spre pompieri. Păi ăia își dă viața acolo așteptând ceva, credeți ? Cine pisici ar asculta de ”datorie” și s-ar duce benevol ... la moarte, dacă e cazul ? Au chemare, domne, de-aia se duc și se fac pompieri. Nu oricine devine pompier. În cazul medicilor e altceva, că ei nu mor așa, sacrificându-se pentru alții. Am întâlnit, e adevărat, și persoane care mi-au spus clar: vreau să fiu doctor pentru ca să văd recunoștința pacientului în ochi când vine să-mi mulțumească. Mă rog, e și ăsta un motiv, ce să zic. :) Dar ce ziceți cei ce își donează organele ? Ce beneficiu, mă întreb, retoric, ar putea avea după ce semnează formularul ăla ”în caz că” ... ? Da, e foarte greu să găsim oameni cărora să le pese cu adevărat, dar, dacă stați puțin să cercetați, poate îi găsiți. În România nu suntem obișnuiți cu asta, dar din fericire, nu suntem singura țară a lumii.
Și ca să închei pledoaria, că deja cu siguranță ați adormit ca la cursuri în facultate ... ori suntem altruiști, ori nu mai suntem !