O suta de carti

    
    O fotografie putreda cu marginile mancate de timp, spalacita in nuante de gri si cu o ruptura in dreptul inimii, un copil linga un gard cu scanduri lipsa. Mama zice ca sunt eu, pe la 5 ani, ochii sunt tristi, mijiti, parca au cearcane, e toamna, am un palton scamosat pe mine si privesc la nori, spre un loc din care stiu ca nu o sa vina nimic. Oricine isi poate da seama ca si daca as fi avut ochii albastri tot nu s-ar fi putut oglindi seninul si bucuria cerului in ei, nu inteleg ce vor de la mine oamenii care imi fac poza, iar ridurile de pe fata mea cotrariata seamana cumva cu cele de azi cu mici diferente de adincime.
     Era bine la tara, cateodata imi placea sa ma departez de casa, ma furisam prin gradina, cu bagare de seama, pe linga tufisurile din marginea gardului la umbra intunecoasa a aninilor si intram in padure. Acolo, in amurg, imi placea sa ascult riul cum curge, fara furie, fara graba,  incet, cu incapatinarea lenesa si odioasa a unui lucru care nu se va sfarsi niciodata. Ascultam pina cadea seara peste padure si ma bagam cu picioarele in apa rece si imi spalam fata cu apa din riu, pe ascuns, ca si cum as fi facut o prostie, dupa care stateam nemiscat, cu fata uda in chemarea unei adieri de vant. Asteptam vantul ca pe un sfant care ma mingaie sa ma purifice, sa ma cheme de aiurea, sa ma scoata din betoanele blocului si din meandrele orasului fara rost. Si venea mama:
     - Ma, tu sa nu fi prost crescut, ti-am spus sa nu mai pleci fara sa spui.



     Toate astea au fost pina am inceput sa citesc cu adevarat,  nu am fost niciodata un cititor constant, insa nerabdarea, fiorul si imaginatia, pagina de dupa, din perioadele febrile m-au schimbat. Imi aduc aminte de o vacanta de vara pe care am petrecut-o la sora lui tata la munte, eram intre a 10-a si a11-a, in alea 2 luni jumate nu am facut altceva decat sa citesc si sa ma plimb pe munte. Am citit cat am putut, la rand, a fost prima data cand am ascultat din proprie initiativa si neconstrins de situatie de tata, care ma vazuse ca imi place sa citesc si imi zisese:

     - Nu mai alege cartile pe care le citesti, invata sa le respecti, citeste orice chiar daca nu intelegi tot ce citesti acum, cuvintele sapa in tine.
     In vara aia am citit o suta de carti, la rand, fara sa le aleg, am scris toate titlurile pe hartie si am trimis o scrisoare acasa, in care l-am rugat pe tata sa caute in biblioteca, sa compare si titlurile pe care le avem deja sa le puna deoparte.
     Am ajuns acasa, dar tata nu sortase cartile, l-am intrebat de ce si atunci am primit dovada ca exista Dumnezeu, un Dumnezeu al cartilor, tata mi-a spus ca mi-am castigat dreptul asupra bibliotecii, aveam drept de viata si de moarte asupra cartilor. Sa caut prin ele , sa fac ce vreau, care nu imi plac sa le arunc, sa le duc la tara sa se aprinda focul cu ele. Un sfert erau in biblioteca, restul blocau o debara care ar fi trebuit sa aibe rol de pestera lui Aladin pentru muraturi, zacusca, dulceturi si toate cele.
     Nu am aruncat nici macar 1 carte si tata a fost multumit ca am invatat ceva si a fost bucuros ca nu a dat biblioteca pe mina unui fistecine, ca altfel cu toata pedagogia lui de confucius, cred ca s-ar fi tavalit in chinuri sa-si fi vazut cartile in flacari.