De ce are Omul umbra ?

     Intrebari tipate-n soapta gandului, in nopti fara de luna si fara vise, cand stai cu ochii intorsi spre suflet si astepti cu mainile incordate, o licarire in bezna mintii, sa poti zari o cale spre drumul care nu se incheie.
     Si nu vezi nimic si nimeni nu vine si esti atins de mantia cea neagra a indoielii, iar lumea...lumea se oglindeste intr-un lac, un lac numit pe scurt societate. E un lac a carei liniste de suprafata nu trebuie deranjata , paseste incet pe malul vietii tale, nu deranja scarbosul, caci din adincurile intunecate ies monstrii plasmuiti cu ura insetata de dorinte, de succes, de viata lunga, de Dumnezei inchipuiti, de cruci si stele, simboluri, semiluni, de bani si aur blestemat, de razbunare.

     Suntem facuti ca niste Dumnezei, cu putere de distrugere si de creatie, pe una o folosim de cand venim pe lume, distrugem tot cu bunatate, deci e clar ca suntem Dumnezei... macar pe jumatate.

     Un vant imi bate pomul vietii, frunzele amintirilor fosnesc tacut, imi simt pamintul in radacini cum creste, ramin in amortirea vietii si cred ca totul e ciudat.

     De aici de pe mal, sub cerul cenusiu, imi oglindesc in lacul social, un vis ce zboara peste apele murdare si piere voalat in zare, tinandu-se de mina cu prima stea, ce a apus in departare.

     Si stiu ca nu sunt singur, ii simt prezenta sub privire, imi incalzeste sufletul, astept sa vina, sa sparga noaptea in cioburi colorate, sa dea contur la tot ce nu exista. Apare prima raza, ne incalzim, traim, suntem in viata, ne aruncam in lac cu voiosie si timpul trece in zadar, un soare a rasarit si nu conteaza, ca apa-i rece si murdara, ea prinde in vartejurile ei intreaga inchipuire amara.

     Sunt tot aici pe mal, astept, ca stiu ca minte iar si iar dispare, fara sa dea vreun semn, acolo spre apus, dar stiu ca nu sunt singur, doar am vazut-o clar, era aici cu mine, pastrind culoarea inchisa pe pamint, e umbra mea. De ce am umbra acuma stiu, sa nu fiu singur si pustiu.