Raiul este în dreapta

Am stat şi am citit de câteva ori postul de ieri scris de Milogul reflectând la mesajul ce răzbate din spatele rândurilor,  apoi sunt momente în care chiar mă gândesc de zece ori înainte de a spune ceva şi nu neapărat de teama ridicolului sau a naivităţii ideilor proprii, ci pentru că sunt situaţii în care se poate întâmpla să nu am nimic de spus.  

   Începusem totuşi să-mi scriu comentariul conştiincioasă şi atentă la idei când deodată mi-am dat seama că subiectul pe care l-a deschis Milogul este mult prea complex, iar eu fiind cam vorbăreaţă din fire, doar sunt olteancă, adică o condiţie sine qva non, nu mă pot rezuma de data asta la un comentariu.

În principiu (şi atenţie vă rog căci îmi voi alege cu grijă fiecare cuvânt) religiile sunt făcute pentru îndrumarea către o viaţă mai liniştită psihic a unei comunităţi.

  Spun comunitate liniştită psihic pentru că încerc să bănuiesc, dar nu am de unde să ştiu, ce simţeau oamenii în cele mai vechi timpuri când frigul, întunericul sau foamea,  le puteau induce tot felul de spaime, de angoase tenebroase, împiedicând calea către linişte mai mult datorită ignoranţei şi a neştiinţei proprii decât a unei nefolosinţe a creierului. Când ne trezim mici şi neputincioşi în faţa naturii este firesc să ne simţim oarecum îmbărbătaţi de existenţa divinităţii.  Dumnezeu a creat pământul, automat este mai puternic decât natura, iar oamenii adulându-l pe Creator  vor simţi protecţia mult dorită în faţa anumitor dezlănţuiri furioase.

  Tind să cred că religia a fost, cumva, soluţia salvatoare, oamenii găsind în refugiul spiritual  promisiunea unei vieţi următoare, iar posibilitatea trăirii următoarei vieţi  în Rai sau Iad în funcţie de actele comise în cea prezentă, sunt convinsă că a ajutat la o oarecare evoluţie a omenirii.

  Desigur că au fost, sunt şi vor fi mereu minţi luminate. Şi o parte din aceste minţi au descoperit că Raiul şi Iadul există în viaţa actuală în funcţie de actele comise în prezent şi a consecinţelor care rezultă implicit.  Dar au existat şi acele minţi oportuniste  care au observat uşurinţa cu care se pot obţine anumite beneficii proprii prin manevrarea maselor cu ajutorul religiei.

  NU CRED că există vreo religie care prin metodele ei să nu manevreze masele.  Nu avem nevoie să citim din scoarţă în scoarţă biblia sau coranul ori talmudul ca să ne edificăm mai rapid care din ele ne va izbândi în această viaţă luminându-ne calea către Rai a vieţii viitoare.

  Earl E. Cairns în cartea lui "Creştinismul de-a lungul secolelor" a fost mai mult decât tranşant, argumentând prin exemple istorice ce dezastru a putut să însemne pentru omenire manevrarea maselor cu ajutorul religiei. L-am ales ca exemplu pe Cairns pentru că, deşi creştin şi  adept al convingerii absolute că singura biserică creştină este cea a lui Cristos, educaţia şi statutul lui de istoric nu l-au putut împiedica să vadă eşecul omului în raporturile cu divinitatea.

   Cărţile religioase în loc să fie compendii ale teoriilor spirituale susţinute sunt mai degrabă nişte tomuri de ritualuri, ce  în loc să ne uşureze vieţile şi să ne ajute către deschidere şi lărgire de noi orizonturi, ne înglobează, ne ordonează şi ne mână precum nişte oi (iertată fie-mi ironia aducând în faţă exemplul mielului creştin) către o cale în care trebuie să credem dar fără să cercetăm.

 Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu sunt o atee, departe de mine acest gând. Dar nu pot să nu raţionez.

  Dogme precum „Fericiţi cei săraci cu duhul” sau  „Crede şi nu cerceta” nu mă pot împiedica să nu gândesc dacă nu cumva aceste dogme au fost introduse tocmai pentru uşurinţa conducerii turmelor.

  Însuşi papa Sixtus al V lea care nu a ascuns niciodată faptul că în prima tinereţe fusese porcar, asemuia de multe ori comunităţile creştine cu turmele de porci.

   Raiul reprezintă promisiunea divină nu doar a unei bunăstări viitoare, ci  este o promisiune divină prin însăşi întrezărirea posibilităţii existenţei unei vieţi viitoare, căci nouă oamenilor nu ne este chiar aşa de frică de Iad, ci ne este frică de necunoscut, ori moartea este chiar şi azi după atâta amar de vreme o mare necunoscută, şi ca orice necunoscută produce o imensă angoasă prinzându-ne sufletul ca într-o imensă gheară de oţel.

  Cei mai mulţi dintre semeni, şi aici sunt exact după cum precizează Milogul în procent enorm, aleg o cale mai uşoară, cred ei, pentru a-şi uşura sufletul de angoasa necunoscutului îmbrăţisând fanatic religii ce le promit vieţi viitoare, pajişti verzi sau nori pufoşi pe care să leviteze în acorduri celeste de harpă.

 Trist este că îi vezi consumându-şi energia şi viaţa însăşi, singura de altfel pâna la proba contrarie, pregătindu-se pentru viaţa de Apoi când mult mai simplu ar fi să-şi aducă singuri Raiul pe pământ.

 Ceea ce s-ar putea să fie o adevărată ironie a sorţii, hai să-i zicem ironie divină, ar fi să se constate că există Raiul într-o viaţă viitoare,  dar, ca şi condiţie sine die de a intra în el, să fie strădania fiecărui om de a crea Raiul întâi şi întâi în viaţa prezentă.