Măriuca

   Ştefăniţă  era cum era mai rău între fraţi, că era de mijloc. Trebuia să asculte de cei mari şi să aibă grijă de cei mici. Nici că se putea nepotriveală mai mare pentru felul lui de-a fi, un pic nichiperce, năstruşnic şi cu dorul drumului  mai mult decât al pripăşirii.

  Nepoţi de preot, toţi cei 5 copii creşteau printre multe dintre învăţăturile creştine citite de capul familiei în zilele de duminică ploioase sau prea geroase când, locuind mult prea în marginea satului, nu se puteau deplasa  prin noroaie, omeţi sau zloată, până la biserica din capul dealului, nu atât din cauza drumului cât mai ales din cauza mamei copiilor slabă de plămâni şi cam plăpândă la trup. Toată lumea se minuna cum putuse o femeie atât de micuţă să-i aducă pe lume bărbatului ei aşa copii‚ ’nalţi şi robuşti. 
   Oameni sărmani, dar curaţi la suflet şi la port, cu ruşine faţă de feţele mai pricopsite ale satului sau cele  şcolite în oraşe de care nici măcar nu auziseră. Îşi vedeau de ale lor şi nu întreceau măsura ogrăzii sau a livezii şi grădinii de pe urma căreia îşi trăiau zilele.

  Când satul a fost lovit de molimă, părinţii s-au prăpădit, mai întâi s-a stins femeia răpusă de boală, iar la scurt timp bărbatul de inimă rea.  Nenea, fratele cel mare se îngrijea cu una din surori, a mai răsărită, de livadă şi grădină, iar Stefăniţă avea grijă  de casă şi de cele câteva animale rămase prin grajduri şi coteţe, apoi avea în grijă şi surorile cele mici, mai cu seamă pe Măriuca pe care o iubea nespus.

  Când a venit războiul cel mare, băiatul avea deja tuleiele date şi pe el l-au luat la oaste, fratele cel mare fiind acum capul familiei a fost scutit având în grijă gospodăria şi surorile orfane.

  La plecare i-au strecurat în desagă nişte ciorapi lungi de lână, o pâine coaptă în ţest şi o bucată de brânză, asta era tot ce aveau.

   I-a luat pe fiecare în braţe şi i-a strâns  tare ca să nu se vadă că-i picură lacrămile din ochi şi să nu-şi râdă Nenea de el că nu-i bărbat. Doar sora cea mai mică, Măriuca, s-a apropiat de Ştefăniţă şi cu ochii uzi i-a strecurat în sân la veston năfrămuţa ei pentru zilele de primeneală.

  -Ştefăniţă să te întorci acasă, auzişi frăţioare? Să nu mă laşi singurică aici. Nenea s-o însura mai târziu, la fel şi dadele şi io? Io cui rămâi?

  Ar fi făcut-o înapoi mică micuţă, ca pe vremea când era copil de ţâţă şi plângea în copaie, s-o vâre apoi la el în sân sub solovârfiţă s-o încălzească, numa’ să nu-i mai vadă lăcrămile bulgări rostogoliţi.

   Tot drumul până la regiment nu şi-a putut scoate din minte imaginea Măriucăi cu picioarele goale scărmânând cu deştele prin colbul de la poartă. Apoi cât a fost  de cătănie numa’ noaptea când cădea frânt pe patul de campanie  mai putea gândi la ea.

   Îi era dor de Nenea, de surori, de casă, până şi de animalele din ogradă, dar găsise alinare într-un câine lup ce se aciuise în regiment. Era o căţeluşă pui şi i-o lăsase în grijă comandantul de pluton milindu-se de vârsta fragedă a lui Ştefăniţă. A numit-o Măriuca. Au râs de el toţi din pluton când au auzit ce nume i-a pus, dar lui nu i-a păsat. Îi era dragă lupoaica, îl urma peste tot, se târa cu el în tranşee, stătea liniştită în spatele lui când dădea onoru’, aştepta cuminte la cantină odată cu el raţia de hrană şi îl pricepea pe Ştefăniţă după căutătura ochilor. Noaptea i se strecura sub patul de campanie cu botul lungit pe podeaua de lemn şi cu o labă peste ochi că până la urmă toţi soldaţii din cazarmă au acceptat-o pe Măriuca la fel ca pe unul de-al lor.

   Apoi, când  a venit ordin să plece toţi spre Basarabia, au hotărât toţi că ţin lupoaica în pluton cu ei şi nici comandantul nu s-a împotrivit, iar de Ştefăniţă au zis că s-a făcut fârtat cu Măriuca.

  Iarna lui  ‘42 i-a prins în Stepa Calmucă,  Ştefăniţă avea deja barba aspră şi Măriuca era o lupoaică cu botul ascuţit hoţeşte şi cu labele groase ce sprijineau un trup tânăr de animal antrenat în tranşee printre obuze şi gloanţe şuierate. Nu mai aveau ce să mai facă, unde era Ştefăniţă acolo era şi Măriuca.

   Au început retragerea trupelor spre casă şi regimentul lor a fost nevoit să meargă noaptea şi să se ascundă ziua. Îl ţinea în viaţă promisiunea făcută surorii mai mici că se va întoarce acasă, dar despre care nu mai ştia nimic de când plecase, aşa cum nu mai ştia nimic nici de fratele cel mare sau celelalte două fete.  
   Nu ştia ce e mai rău, să moară pe drumul fără de sfârşit sau să ajungă prizonier în gulagul sovietic despre care auzise numai grozăvenii. Nu înţelegea de ce erau ruşii atât de barbari, nu erau tot creştini ca  şi ei? 

  Mai vedea prin unele sate sărace şi pustii cum oamenii dormeau în case din pământ şi paie direct pe cuptor cu animalele, nu aveau paturi, nu ştiau ce-s alea.

    Că din cauza războiului existau  victime  pe front era una, dar batjocura şi mutilarea voită nu le înţelegea.  Ori de câte ori în drumul lor de întoarcere descopereau cadavre mutilate şi schingiuite lăsate de izbelişte în pustiuri, lui Ştefăniţă parcă i se mai albeau câteva fire de păr în cap. Cele mai multe cadavre erau despuiate de haine, iar ei se considerau norocoşi dacă găseau câte unul cu uniformă sau măcar izmene,  unii dintre soldaţi le trăgeau de pe trupurile înţepenite căci în vitregia timpurilor  din acele locuri nu era loc decât pentru fărâma de bine propriu. Într-o zi, unul din bărbaţii din plutonul lor a găsit în picioarele unui soldat omorât de ruşi nişte bocanci cu talpă de lemn. I-a dat lui Ştefăniţă căci tălpile bocancilor lui erau demult desprinse şi se ţineau legate de pielea ghetei doar cu nişte sfoară şi ceva sârmă înfăşurată în jurul labelor.  În astfel de momente, un asemenea chilipir era o adevărată blagoslovenie.

  La un moment dat parcă pierduseră şirul zilelor, nu se mai ştia de câtă vreme mergeau parcă în neştire.  Lui Ştefăniţă vântul îi uscase de mult buzele şi acum începuse să-i brăzdeze faţa asprită de frig.  Avea momente când credea că e născut numai ca să meargă aşa, încontinuu şi la nesfârşit.  

  Ordinul era cât se poate de clar: Mergi sau mori! Dacă te puteai deplasa singur bine, dacă nu, erai lăsat în urmă fiindcă nimic nu trebuia să îngreuneze retragerea şi aşa destul de anevoioasă.  În unele nopţi  soldaţii doar mărşăluiau, nu se mai opreau să mai mănânce că de multe ori nici nu aveau ce, poate doar nisipul.  Abia aşteptau să se facă ziuă ca să poată dormi şi să uite de foame.

  În ziua aceea, de când apăruseră primele raze mai călduţe, Ştefăniţă a simţit că îl răpune somnul şi că genunchii sunt moi şi dacă nu o să se oprească în scurt timp, picioarele or să i se reteze de la jumate. Au reuşit să găsească loc de campare şi şi-au întins foile de cort înghesuindu-se unii în alţii să le fie cald. 
  Când ultimul planton a dat trezirea, pe Ştefăniţă n-a fost chip să-l urnească. Era îngheţat şi probabil leşinat de oboseală şi foame. Degeaba i-au strigat în ureche, l-au zgâlţâit, l-au lovit peste faţă. Nimic nu îl urnea. Au plecat şi l-au lăsat acolo pe foaia de cort aşa cum adormise de cu ziuă, strâns ghem. Doar Măriuca nu s-a urnit de lângă el.

  După un timp câinele, dacă a văzut că ceilalţi se îndepărtează doar stăpânul lui nu, a început să tragă cu dinţii de un capăt al foii de cort. Nu era Măriuca prea puternică acum că  era destul de înfometată, dar nici stăpânul ei nu era mai breaz în greutate. Trăgea de foaia de cort o bucată de drum, apoi după ce îi revenea sufletul începea să-i latre iar în ureche lui Ştefăniţă, când îi obosea gâtul, se apuca iar de tras cortul cu stăpân cu tot. Nu se ştie după cât timp, de atâta hurducănit, băiatul a început să audă un schelălăit mai mult a jelanie. A reuşit să deschidă ochii într-un târziu, dar Măriuca abia scâncea săraca. Obosise şi de tras şi de lătrat, era cu limba albă şi mai mult de jumate îi atârna într-o parte a gurii deschise şi uscate, dar ochii îi erau veseli. Stăpânul ei era acum în picioare.

  Plutonul se vedea hăt departe şi Stefăniţă îşi dădu seama că sunt ai lui după singura luminiţă ce se mişca în anume fel, dar pe care o ştia de atâta timp şi deşi o urâse atâtea nopţi de mărşăluit, acum era prima dată când se bucura să o vadă.  Gândul că trebuia să-şi ajungă camarazii aflaţi atât de departe, dar vizibili, i-a alungat orice urmă de oboseală şi foame.

   După ce au ajuns înapoi în ţară, în Iaşi pe Ştefăniţă au hotărât să-l lase la vatră că avea degerături mari la picioare şi câteva degete au trebuit amputate.  Cât a zăcut în spital, câinele nu s-a mişcat din curtea clădirii plină de paturi albe,  dar chiar si bolnavii şi medicii auziseră de isprava lupoaicei, aşa că toţi se îngrijeau de ea cum se pricepeau mai bine.

  La sfârşitul călătoriei când bărbatul plecat băietan la oaste a intrat pe poartă, surioara mai mică, Măriuca l-a recunoscut prima, înaintea tuturor, că Ştefăniţă s-a întors acasă şi când i s-a aruncat în braţe a simţit că ceva o trage de tivul greu al fustei. Era un câine mare şi vesel care lătra bucuros de parcă şi pe el îl aşteptau fraţii de o veşnicie.