Cǎ scriu acum, omul cu gânduri e vinovat. Viaţa e frumoasǎ ?
Urc pe Republicii, cu greu. Oraşul meu e construit pe un munte şi nu îmi dau seama ?! Am urcat strada asta abruptǎ de prea multe ori anul acesta. Merg la un experiment. Ceva legat de performanţele sociale în condiţii de distres. Am fost la atâtea, nici nu mai ştiu scopul. Când au construit Institutul nu au luat în considerare faptul cǎ şorecuţii de laborator vor ajunge gâfâind la experimente, deci reacţiile fiziologice nu vor fi tocmai in limita normalului.
Completez scale. Le ştiu deja, le-am mai completat de atâtea ori. Aceleaşi întrebǎri. Suntem chiar atât de previzibili noi oamenii ?
Faza doi. Mǎ aşteptam sǎ îmi lipeascǎ electrozi pe ici-colo. Sau sǎ îmi verifice conductanţa pielii, sau mǎcar respiraţia. Mi s-a dat o sarcinǎ... sǎ îmi repet cǎ deşi lucrurile nu sunt întotdeauna corecte, deşi unii oameni suferǎ, deşi se întâmplǎ atâtea dezastre în lume, sǎ nu uit totuşi cǎ viaţa e frumoasǎ şi are aspectele ei plǎcute.
Apoi am stat şi am privit... imagini. Imagini şocante. Oameni morţi, oameni mutilaţi, copii morţi, copii mutilaţi, trupuri aruncate grǎmadǎ în bǎi de sânge, oameni torturaţi, accidente rutiere şi urmǎrile lor, copii arşi sau morţi de foame, oameni fǎcuţi bucǎţi de alţi oameni. Mǎcel vizual.
Nu ştiu cât a durat, a pǎrut o eternitate. Nu se mai terminau. Mi-a venit sǎ plâng, nici nu ştiu cum am rezistat. Un copil cu maxilarul sucit, cu un ochi ieşit din orbite, cu urme de sânge pe faţǎ şi totuşi cu o expresie inocentǎ, drǎgǎlaşǎ. Cum sǎ rǎmâi detaşat ? Cum?!
Ştiam cǎ existǎ atâtea atrocitǎţi şi dezastre în lumea asta. Dar stǎm vreodatǎ sǎ ne uitǎm la ele? Eu am ocolit sǎ fac asta. Ştiam despre tot ce am vǎzut, dar pânǎ acum, niciodatǎ nu le-am privit. Nu atât de mult, nu atât de multe. Poate sunt eu prea sensibilǎ, prea receptivǎ. Nu ştiu colegii mei în ce mǎsurǎ au fost afectaţi de ce au vǎzut.
Eu nu îmi amintesc sǎ mǎ fi simţit vreodatǎ mai rǎu şi mai epuizatǎ psihic şi mai ales fizic. Nu ţin minte. Parcǎ firicele de energie electricǎ mi-au invadat venele, pielea, sufletul, creierul.
Am vrut sǎ ies. Sǎ dau naibii experimentul lor. Aveam examen în urmǎtoarea zi. Dar ceva m-a ţinut pe scaun. Toţi oamenii din imaginile respective au trecut prin nişte chinuri de nedescris, iar noi nu suntem în stare nici sǎ îi privim de la distanţǎ, printr-un ecran.
Viaţa e frumoasǎ ? Viaţa poate fi frumoasǎ. Dar nu e, nu pentru toţi.
Completez iar scale. Brusc, întrebǎrile astea nu mai par atât de banale. Brusc, nimic din viaţa mea nu mai pare dezastruos. Nu pot uita imaginea copiluţului.
Ce experimente dubioase. Eu nu ma simt obligat sa ma uit la chestii naspa, am mai zis pe undeva. Nu-mi place si gata! E o reactie normala si n-am de ce sa ma scuz.
RăspundețiȘtergereOricum, care era scopul acestui experiment?
RăspundețiȘtergereAm ajuns din grseala pe un blog care parca imi face biografia! Nici nu stiu cum am ajuns acolo! Imi vine sa plang. Cand o sa mor sa imi puneti cu mine ce am citit.
RăspundețiȘtergereAsta e pretul celebritatii La Fee.
RăspundețiȘtergereAsa e, Dex, e o reactie normala... Cum spuneam, am evitat intotdeauna sa privesc astfel de imagini, si daca mai aparea una intamplator, automat priveam ca ,,in ceata", imi defocalizam privirea.
RăspundețiȘtergereDar m-am simtit slaba din cauza asta. Mereu. Nu stiu de ce... Adica, pana la urma, si astfel de dezastre fac parte din viata... Nu putem fugi la infinit de ele. Sau, ma rog, poate putem.
Cat despre experiment, cred ca nici lor nu le-a fost prea clar. Era o tipa de la master, parca, ce isi facea lucrarea pe chestia asta. Vroia sa arate ca distresul (emotiile negative) afecteaza nu stiu ce soi de performanta (cred ca aia sociala sau socio-afectiva, caci scalele asta cam vizau). Personal, mi se pare ca e cam un esec. Adica, dupa ce am vizionat imaginile astea, la a doua completare de scale si intrebari, mi se rupea de scalele lor. Le-am completat asa, mai mult pe ghicite, nu am mai gandit intrebarile si nici nu mai conta prea mult daca selectam o varianta sau alta, din greseala. Iar asta le va da interpretarile peste cap putin... si probabil nu am fost singura bulversata asa.
Poate reuseau sa dovedeasca impactul emotiilor negative, daca, imediat dupa vizionare, ne puneau sa facem ceva sarcina, ceva concret. Ar fi aratat clar atunci cat de mult te da peste cap asa ceva, ca nu mai esti in stare nici sa iti zici numele in mod constient...
@Dex
RăspundețiȘtergereRecunosti ca sunt o celebritate?
Cineva scrie povestea mea de iubire mai bine ca mine, va vine sa credeti?:D
@La Fee
RăspundețiȘtergereSa ne dai si noua sa citim, daca vrei :)
La Feeeeee, de ce ai sters comentariile ? Tocmai am terminat de citit cele patru parti!
RăspundețiȘtergereVrei sa ascunzi de ceilalti? Eu iti raspund oricum... Imi cer scuze ca am citit abia acum, dar am adormit intre timp, hihi, oboseala e de vina.
Ce sanse au personajele?
Of, La Fee, au toate sansele din lume. Insa, desi legatura dintre ei e atat de puternica, incat trece dincolo de cuvintele si vorbele de complezanta si politete, uneori asta nu e suficient... Le lipseste tocmai comunicarea, acea comunicare care da si certitudini concrete.
In lumea lor, nu e nevoie de asta, ei stiu ca legatura e acolo, invincibila. Insa, loviti de lumea concreta, de lumea ,,celorlalti", apare nevoia de certitudini...
Personajele din poveste ar avea toate sansele sa fie impreuna si sa fie frumos, real (adica... si cu bune si cu rele, nu doar la modul utopic), daca Ea ar decide cu inima..., daca ar renunta la stabilitatea si confortul oferit de o relatie care nu o face fericita insa, in adevaratul sens al cuvantului.
Eu nu inteleg de ce nu face acest pas. Nu pare sa o lege nimic de Alin. Doar timpul... Poate uneori asta e de ajuns.
La Fee, imi amintesc ca ai mentionat in trecut, de o intalnire la un anticariat cu cineva din trecutul tau. Parca spuneai ca timpul parea sa nu fi trecut si ca v-ati regasit asa cum erati... Sper ca imi amintesc bine.
@Colorbliss
RăspundețiȘtergereAm sters, fiindca am crezut ca nu va intereseaza si ca sunt penibila.
Ma bucur ca ai retinut ce am scris. Am crezut ca numai eu citesc ce imi scriu, din narcisism.
Asa ca in spatele fiecarei optiuni sta o certitudine.
Asadar si tie ti se pare ca seamana povestile. Inca nu am innebunit de tot.
RăspundețiȘtergere@Zefira
RăspundețiȘtergereEsti bine? Ne sugerezi o bucata muzicala?
@Colorblis
RăspundețiȘtergereUneori nu e vorba de confort si de stabilitate, ci e vorba de devotament, de onestitate si de convingerea ca nu iti poti construi fericirea pe nefericirea celorlalti. Din acest punct de vedere eu nu sunt o invingatoare.Zambetul tamp ascunde o suferinta profunda.Totusi ai dreptate. Optiunea de a intreba ascunde certitudinea de a sti.
@Colorbliss
RăspundețiȘtergereDar daca El o sa o cheme, cred ca Ea ar veni!
@La Fee
RăspundețiȘtergereVezi bine ca ne intereseaza si chiar citim si noi ce scrii tu pe-aici :)
Da, imi par si mie asemanatoare povestile, da-ti seama, din moment ce mi-am amintit ce scriai tu...
Of, cred ca intr-o astfel de situatie e cel mai dificil, cand e vorba de devotament si dorinta de a nu-l rani pe celalalt... Tu ai putea, La Fee, daca El te-ar chema, ai merge ?
In cazul povestii de pe blog, cred ca ea, Ioana, ar merge..., in cele din urma...
@Colorbliss
RăspundețiȘtergereMultumesc, Colorbliss! Cred ca Ioana ar merge!
Si cred ca si eu, pentru ca El merita asta! Mi-a dovedit-o de nenumarate ori!
Am sters fiindca am scris cu greseli!
RăspundețiȘtergereBuna dimineata tuturor! Si o saptamana buna! De la 14,00 sunt la corectat! Sa fiti cuminti! O sa va aduc "perle"!
RăspundețiȘtergereLa Fee, ce-ar fi sa te limitezi la cate un comentariu doua? Asta asa ca sa mai poate comenta si restul lumii, daca sunt interesati.
RăspundețiȘtergere@Dex
RăspundețiȘtergereAm fugit din centrul de evaluare sa te rog sa ma ierti. Plecasem fara sa imi cer scuze!:((