Cu pasarica la psihiatru 1 - Te-as iubi dar mor de frica fara tine

Tot stau si ma gandesc care este impulsul care ne face sa ne dorim interactiunile sociale in care ne bagam si nu reusesc sa gasesc nici unul asa de definitoriu cum este frica.

Frica de singuratate, frica de suferinta, frica de plictiseala, frica de penibil, frica de esec. 

E o vorba, pe care eu o ignor pentru ca mi se pare contraproductiva pentru evolutia mea: "Opusurile se atrag!" Nimic mai adevarat. Stam inchisi in hruba noastra spirituala, apasati de propriile defecte si neajunsuri, inspaimantati de ce am putea intalni daca parasim pestera, sau de ce am putea pati daca primim pe cineva in pestera noastra. Luam aceste defecte si, uneori fara a constientiza cautam persoane carora le lipsesc. Ti-e frica de violenta? Iti gasesti un prieten imens. Esti emotiv si introvertit? Iti gasesti o nevasta extrovertita si materialista. Esti depresiv? Iti gasesti o persoana vesela pe langa care sa stai.

"Nu pot trai fara tine!" Ce sugereaza cuvintele astea mai mult decat un abandon in fata propriilor frici? Nu este oare doar realizarea ca nu vei putea face ceea ce vrei fara "grupul de ajutor" pe care il reprezinta cealalta persoana? Nu este oare asta un lucru foarte egoist pana la urma (aici nu vreau sa extind, o sa o fac intr-un alt post)? Nu este asta totusi un lucru calculat, un program simplu si eficient definit undeva in maruntaiele ADN-ului? Pana la urma cati dintre noi am fost raniti mai mult de altcineva decat de noi insine? Ce ramane in urma unei relatii esuate mai puternic: ura fata de persoana respectiva si suferintele la care ne-au supus? sau regretul ca n-am reusit sa facem lucrurile sa mearga din cauza propriilor noastre slabiciuni si probleme? Ce ramane in urma unei experiente traumatizante? Ramane frica ca nu ne putem apara! Noi nu ne putem apara! Noi suntem slabi, noi nu o sa ne ferim de persoana respectiva care ne-a ranit! Noi o sa ne ferim de toata lumea, de orice, de umbra noastra! O sa ne ferim de noi! 

Organismul nostru stie instinctiv ca vina e a noastra, a lui. Mediul inconjurator e ceea ce e. O parte, cum este anturajul este oarecum controlabila. Restul este de cele mai multe ori necontrolabil. Una peste alta, mediul ca atare este, cel putin, imprevizibil. Dar in final este contra productiv pentru organism sa dea vina pe altcineva. De ce ai da vina pe altcineva? Daca cineva te-a ranit poti tu sa actionezi intr-un fel asupra lui? Nu! Singurul asupra caruia poti actiona esti tu, si organismul actioneaza, elibereaza hormoni sa te tina noaptea treaz sa stai sa te gandesti la ce ai gresit, te face sa simti durere, psihica si uneaori fizica, te biciuieste si te chinuie, ca sa nu uiti, sa nu bagi capul in pamant si sa nu inveti nimic din experienta asta. 

Logica nu pot decat sa i-o admir, metodele mi se par insa extreme. Probabil au fost dezvoltate pentru o alta lume in care toleranta la esec era mult mai mica, in care o dezamagire in dragoste insemna ca vei sfarsi ca fel principal de mancare.

Am ajuns deja la o alta fateta a fricii. Frica care te face sa fugi, care te timite departe de pericol, care te fereste de tine insuti. O idee foarte buna, in principiu. Nu poti sa sari la loc in apa dupa ce era sa te ineci. Trebuie sa stai departe o perioada, sa inveti, sa te antrenezi, sa lasi hormonii sa scada si sa te apropii precaut de o alta mare, sa intrii usor, sa nu te avantezi in larg, sa observi, sa-ti incordezi muschii si sa-ti imbunatatesti stilul de inot. Cati dintre noi au facut chestia asta? N-as putea sa dau un raspuns nici macar legat de mine. Tare imi este frica (:p) sa nu fi pierdut toate aceste opotunitati degeaba. Tare mi-este frica ca am continuat sa fug, fara macar sa stiu de ce, in loc sa stau sa analizez situatia la rece si sa invat ceva din toata chestia asta, in loc sa bag degetul in apa, am fugit, pana am alunecat in alta, la fel de adanca si periculoasa, si eu eram la fel de nepregatit. Observ ca si altii oameni fac la fel ca mine, de cele mai multe ori, se ingroapa in diverse activitati ca sa uite! Sa uite! Sa uite tot! Sa dispara tot! N-am nevoie de asta, nu sunt in stare acum sa-i fac fatza, sa invat din ea! Vreau sa dispara!!! (o atitudine puerila de altfel)

Activitatile o sa va para familiare: bautura, pierdut noptile cu prietenii prin diverse locuri, statul pe bloguri (:p), ingroparea in munca, scoala, jocuri pe calculator, pasiuni dezvoltate brusc si care dispar la fel de brusc cand intensitatea fricii mai scade.

Acum totusi, sunt aici, sunt bagat pana la gat in societate, ce se poate face?

(va continua, poate .... aici?)