John B. Watson şi micuţul Albert

Ia sǎ bombardez locuşorul acesta cu puţinǎ istorie psiholoagǎ – sau pisǎloagǎ. Dupǎ preferinţe. In psihologia contemporanǎ se vorbeşte adesea despre patru paradigme, mai centrale aşa: psihanaliza (cu Sigmund Freud –sigur îl ştie toatǎ lumea – acel domn care a sugerat, printre altele, cǎ nevrozele, diverse ,,acte ratate” sau visele au la bazǎ anumite dorinţe refulate, în special cu conţinut sexual şi agresiv), umanismul, cognitivismul (care îmi place mie) şi behaviorismul, ale cǎrui baze au fost puse de John Broadus Watson.

   Watson a fost un elev silitor, la abia 21 de ani obţinându-şi o ,,masters degree” care echivaleazǎ cu masteratul nostru, nu ? Sau cu licenţa? Cert e cǎ la 16 ani era deja la facultate.

   Prin 1913, dacǎ reţin bine, a devenit interesat de experimentele realizate de Ivan Pavlov – da, da, renumitele experimente cu câini şi glandele lor salivare pe care le învǎţǎm la orele de biologie, în clasele mici. Reflexul condiţional al lui Pavlov a fost preluat şi în psihologie sub ideea de condiţionare clasicǎ. A mai rǎmas şi expresia ,,câinele lui Pavlov”, folositǎ pentru a cataloga o persoanǎ care doar reacţioneazǎ la un anumit stimul, într-o anumitǎ situaţie, fǎrǎ a se folosi de gândirea criticǎ.

   Watson a preluat, într-o formǎ simplificatǎ, principiile condiţionǎrii clasice şi le-a aplicat în cazul comportamentelor umane. Astfel, behaviorismul se va axa pe relaţia stimul-rǎspuns, explicând comportamentele umane în funcţie de aceastǎ relaţie. E o viziune lacunarǎ, cǎci aplicând acelaşi stimul (o palmǎ, de exemplu) chiar aceleiaşi persoane (lui Gigel, de exemplu) putem obţine reacţii diferite. Behavioriştii au ignorat aşa numita black box – acele fenomene interioare care au loc în scurtul timp dintre stimul şi rǎspuns – şi s-au axat doar pe comportamentele externe. 

   Tot prin 1913, Watson şi-a fǎcut cunoscutǎ şi opinia conform cǎreia gândirea nu ar fi altceva decât un ,,subvocal speech” – vorbirea subvocalǎ.

   Prin 1928 scrie Psychological Care of Infant and Child. Aici nu mi-a mai plǎcut de el, deşi afirmaţiile lui sunt cât se poate de logice. El considera cǎ cei mici trebuie trataţi cu respect, însǎ cu o oarecare detaşare emoţionalǎ, evidenţiind aspectele negative în cazul bombardǎrii micuţului cu prea multǎ afecţiune/dragoste maternǎ. Watson explicǎ faptul cǎ iubirea, ca muuuuulte altele, este ceva condiţionat. Ideea e susţinutǎ şi de psihanalişti şi de simţul comun – faptul cǎ prea multǎ afecţiune din partea pǎrinţilor creeazǎ adulţi iresponsabili, dependenţi, incapabili sǎ ia decizii etc. Insǎ o gǎsesc puţin radicalǎ. Copilul are nevoie sǎ ştie cǎ e iubit. Poate fi învǎţat sǎ ia decizii, sa fie responsabil, concomitent cu afecţiunea oferitǎ de cǎtre pǎrinte, nu ? Mi se pare cǎ aici, Watson nu prea a fǎcut diferenţa între rǎsfǎţ şi afecţiune.

   Un alt aspect notabil din viaţa lui, este controversatul experiment ,,Little Albert” sau micul Albert, cum i-am spune noi. John B. Watson a dovedit cǎ senzaţia de teamǎ/ frica este ceva învǎţat, condiţionat, bazându-se pe experienţa de viaţa a individului, şi nu ceva înnǎscut.

   S-a luat una bucatǎ copiluţ micuţ – Albert – cu o experienţǎ de viaţǎ de 8 luni. În prima fazǎ, se testeazǎ dacǎ micuţului îi este teamǎ de zgomot. In spatele lui, un asistent produce un zgomot puternic. Prima datǎ, copilul tresare şi întinde mâinile. A doua oarǎ începe sǎ tremure, a treia oarǎ plânge. Apoi, experimentul se diversificǎ. Albert este pus în contact cu diverse animale (şoareci, maimuţe, iepuri) sau obiecte. Copilul nu manifestǎ reacţii de teamǎ în preajma lor.

   În urmǎtoarea fazǎ, Watson va asocia zgomotul puternic cu diverşii factori care nu l-au speriat pe copii. La început, copilul încerca sǎ atingǎ animalul, dar renunţa la producerea sunetului. Apoi, începea sǎ plângǎ şi renunţa la încercarea de a atinge animalul. Ulterior, micuţul Albert plângea la simpla vedere a animalului.

   Experimentul a luat sfârşit când, probabil, familia micuţului nu l-a mai dus la spital pentru continuarea experimentelor.

   Oricum, mi se pare interesant. John B. Watson a demonstrat cǎ senzaţia de teamǎ este una condiţionatǎ! Aşa sunt explicate şi fobiile. Nu vreau sǎ îmi imaginez ce fobii a dezvoltat micuţul Albert înaintând în vârstǎ.

Eu am oroare de spaţiile închise şi aglomerate.