Cel mai mult mă enervează cel căruia îi place să dea cu rahat în ceilalţi. Nu am înţeles niciodată această patimă. Există indivizi care au asta ca scop în viaţă. Ies în stradă şi caută plini de demenţă primul rahat care le iese în cale. Apoi se apleacă cu viteză după el, probabil din de spaima de a nu apărea altul să îl ia înaintea lui. Îl frământă în mâini plăcându-i cum compoziţia aia defecată de cine ştie ce stomac supraplin îi intră în striaţiile pielii şi pe sub unghiile netăiate ocupând precum apa fieşce colţişor sau locşor ascuns. Apoi începe să îi dea forme de pietre cu colţuri şi aşteaptă după trecători.
Primul care îi iese în cale e deja prima ţintă. Motivul? Faptul de a fi trecut pe acolo.
De ce fac asta astfel de indivizi? Într-un timp am încercat să-mi bat capul însă nefiind logic ceea ce fac ei nici mintea mea nu a găsit răspunsul, apoi exista riscul să mă revolt şi să procedez în aceeaşi manieră, dar educaţia de acasă de la părinţi şi bunici m-a oprit la timp. Pe urmă mi-am adus aminte că e mai bine să observi cursul evenimentelor înainte de a acţiona.
Ştiţi ce se întâmplă cu asemenea indivizi? Rămân impregnaţi cu un miros de putred. Fiindcă joaca de-a plastilina cu rahatul prin mâini a făcut să-i intre mirosul în piele definitiv, iar toţi ceilalţi care trec pe lângă el îşi duc mâna la nas şi grăbesc pasul lăsându-l nedumerit în mijlocul străzii şi incapabil de a pricepe de ce naiba nu îl bagă nimeni în seamă când el a făcut totul spre a fi interesant.
