Ia sǎ bombardez locuşorul acesta cu puţinǎ istorie psiholoagǎ – sau pisǎloagǎ. Dupǎ preferinţe. In psihologia contemporanǎ se vorbeşte adesea despre patru paradigme, mai centrale aşa: psihanaliza (cu Sigmund Freud –sigur îl ştie toatǎ lumea – acel domn care a sugerat, printre altele, cǎ nevrozele, diverse ,,acte ratate” sau visele au la bazǎ anumite dorinţe refulate, în special cu conţinut sexual şi agresiv), umanismul, cognitivismul (care îmi place mie) şi behaviorismul, ale cǎrui baze au fost puse de John Broadus Watson.
Watson a fost un elev silitor, la abia 21 de ani obţinându-şi o ,,masters degree” care echivaleazǎ cu masteratul nostru, nu ? Sau cu licenţa? Cert e cǎ la 16 ani era deja la facultate.
Prin 1913, dacǎ reţin bine, a devenit interesat de experimentele realizate de Ivan Pavlov – da, da, renumitele experimente cu câini şi glandele lor salivare pe care le învǎţǎm la orele de biologie, în clasele mici. Reflexul condiţional al lui Pavlov a fost preluat şi în psihologie sub ideea de condiţionare clasicǎ. A mai rǎmas şi expresia ,,câinele lui Pavlov”, folositǎ pentru a cataloga o persoanǎ care doar reacţioneazǎ la un anumit stimul, într-o anumitǎ situaţie, fǎrǎ a se folosi de gândirea criticǎ.
Watson a preluat, într-o formǎ simplificatǎ, principiile condiţionǎrii clasice şi le-a aplicat în cazul comportamentelor umane. Astfel, behaviorismul se va axa pe relaţia stimul-rǎspuns, explicând comportamentele umane în funcţie de aceastǎ relaţie. E o viziune lacunarǎ, cǎci aplicând acelaşi stimul (o palmǎ, de exemplu) chiar aceleiaşi persoane (lui Gigel, de exemplu)
