Copii sunt extraterestrii

 

Cu ce suntem noi mai presus decat copii? Cu educatie, morala, etica, diplomatie...La ce bun sa fii educat, moral...daca in spatele zimbetului gasesti ura , la copii nu o sa vedeti asa ceva niciodata, daca simt nemultumire fata de o persoana o manifesta imediat si un moment mai tarziu au puterea sa se joace cu aceeasi persoana.
     Acum ceva vreme un extraterestru m-a intrebat daca si noi murim, vreo 2 saptamini am reusit sa evit discutia, dupa care incoltit fiind, imi treceau prin cap diverse explicatii.
     Imi treceau e expresia cheie, fiindca nimic nu raminea fixat sa poata fi explicat... suntem calatori prin viata....e o calatorie frumoasa...nu functioneaza, o sa ma intrebe unde mergem.
     Sa ii spun ca acolo sus e cineva care atunci cand vine momentul ne ia pe toti la el...extraterestrul incapatinat o sa ma intrebe unde acolo sus.
     Sa incerc sa ii explic teoria evolutiei si durata de viata diferita a speciilor... puls marit , tensiune, transpiratie, capul cauta dar nu gasea nimic convenabil, eu tind sa iau in serios absolut toate discutiile cu extraterestrii, ma simteam incoltit si toate cunostintele pe care credeam ca le am, ma paraseau cum parasesc puricii vulpea cand isi da ultima suflare, moment in care extraterestrul zice:

De-ale oraşului: părinţi şi copii

   O plimbare prin oraş are farmecul ei. Vezi uneori lucruri frumoase, oameni zâmbitori, oameni agitaţi, poate e aglomeraţie, poate e pustiu. Poate e cald, poate e răcoare. Poate sunt multe maşini, poate nu. Dar mai mereu poţi fi părtaş la mici întâmplări din viaţa altora. 

   Aşteptam în staţie, alături de alte douăzeci de persoane, poate. La covrigărie se înghesuiau câteva persoane, nimic deosebit. Cum în ultima perioadă îmi fug ochii după copilaşi mici şi drăguţi, l-am zărit imediat. Mititel, cu pomeţi roşiori şi rotunjori, de vreo doi ani, blond, cu priviri energice şi curioase, stătea pitit lângă mama lui, la covrigăria din staţie. 

   Mi-am mutat privirea spre capătul străzii, autobuzul întârzia să apară. Poate au fost cinci secunde, nu ştiu. Micuţul pornise cu pas legănat înspre stradă. Era aproape de bordură, când un domn a intervenit panicat şi l-a oprit. Pentru o clipă, cred că ne-a stat tuturor inima-n loc. 

   Dar spectacolul abia acum începea. Mămica, draga de ea, căci nu cred să o fi condamnat-o cineva pentru neglijenţă – se mai întâmplă, cum spuneam, au fost poate cinci secunde, a început să urle la ăsta micu’ (care avea cel mult doi ani, deci), să îl certe. Se comporta ca o mahalagioaică. Pe un ton ridicat şi revoltat, îl lua la întrebări (retorice, bănuiesc), de parcă micuţu’ înţelegea ce tocmai s-a întâmplat. Serios? La doi ani cum ai putea să înţelegi că strada reprezintă un pericol, căci vin maşini în viteză. Staaaaai. Ce e aia ,,stradă” mai exact şi în ce măsură maşina, aka ,,vum-vum” ar putea să facă rau? Evident, nu au lipsit epitete precum: prostule, obraznicule, nesimţitule. 

   Desigur, în nesimţirea şi prostia lui, un copil de doi ani a pornit să exploreze lumea. El trebuie certat, că e mic şi prost, nu tu, părintele lui, care ai lăsat o fiinţă umană mică, neştiutoare şi vulnerabilă să se îndepărteze de tine. 

p.s

Mâine vă povestesc şi o întâmplare frumoasă din oraş!

Taicu'

Taicu’ era sârb şi când era holtei făcea negustorie cu animalele dincoace de Dunăre. Trecea iarna râul înghetat cu oile şi le ducea la poalele muntelui unde le vindea  ciobanilor români. Era învăţat de mic să muncească din greu. Pâna se făcea vară cobora iar la graniţă .

  S-a nimerit într-o duminică sa fie o nuntă într-un sat prin sudul Olteniei. S-a oprit să se uite la nuntaşi cum jucau hora în mijlocul uliţei.  Era obosit, plin de praf şi cam fără chef, dar imaginea sătenilor primeniţi de sărbătoare însoţiţi de muzicanţii veseli îl făcu să uite pentru câteva clipe drumul pe care încă îl mai avea de făcut.

  Sprijinea jgheabul fântânii aşteptând să se adape calul în timp ce privirile ochilor lui întunecaţi de sprâncenele groase se opriseră asupra unei fete din horă. Nu era prea năltuţă, avea părul lung împletit în coadă pe spate şi împodobit cu cununiţă de flori la tâmple, dar ochii erau plini de foc. Bunica ne spunea că dacă Taicu’ nu ar fi prins în ziua aceea mâna fetei în horă nici ea şi nici noi toţi nu am fi existat.

  A ajuns repede la părinţii ei, nu prea avea mult timp şi dintr-o dată parcă nici răbdare nu mai avea, dar mama fetii i-a spus că nu îl ştie, să-şi vadă de drum! Atunci străbunicul a scos chimirul şi a deşertat toţi banii pe o laviţă. Se umpluse macatul de bănet.