Taicu'

Taicu’ era sârb şi când era holtei făcea negustorie cu animalele dincoace de Dunăre. Trecea iarna râul înghetat cu oile şi le ducea la poalele muntelui unde le vindea  ciobanilor români. Era învăţat de mic să muncească din greu. Pâna se făcea vară cobora iar la graniţă .

  S-a nimerit într-o duminică sa fie o nuntă într-un sat prin sudul Olteniei. S-a oprit să se uite la nuntaşi cum jucau hora în mijlocul uliţei.  Era obosit, plin de praf şi cam fără chef, dar imaginea sătenilor primeniţi de sărbătoare însoţiţi de muzicanţii veseli îl făcu să uite pentru câteva clipe drumul pe care încă îl mai avea de făcut.

  Sprijinea jgheabul fântânii aşteptând să se adape calul în timp ce privirile ochilor lui întunecaţi de sprâncenele groase se opriseră asupra unei fete din horă. Nu era prea năltuţă, avea părul lung împletit în coadă pe spate şi împodobit cu cununiţă de flori la tâmple, dar ochii erau plini de foc. Bunica ne spunea că dacă Taicu’ nu ar fi prins în ziua aceea mâna fetei în horă nici ea şi nici noi toţi nu am fi existat.

  A ajuns repede la părinţii ei, nu prea avea mult timp şi dintr-o dată parcă nici răbdare nu mai avea, dar mama fetii i-a spus că nu îl ştie, să-şi vadă de drum! Atunci străbunicul a scos chimirul şi a deşertat toţi banii pe o laviţă. Se umpluse macatul de bănet.
Dar femeia, aprigă de felul ei, s-a uitat de sus la bani, şi i-a spus că nu-şi dă fata pe un venetic şi nici nu o vinde.

 -Bine! a spus Taicu’.

  Ştia ce are de făcut. Era tare hotărât. S-a dus în cel mai apropiat sat unde a găsit casă şi pământ mult de vânzare. S-a întors cu actele şi i le-a trântit pe masă:

  - Acum mi-o dai! Şi a luat-o.

    Aici vroia să prindă rădăcini.

  Era negustor  priceput aşa că a făcut avere repede apoi şi vite  şi cai şi căruţe şi vreo 11 copii. Aşa era atunci, râdeau că era vorba aia “anu’ şi cârlanu”. Iovana (bunica mea) a fost ultimul dintre ei. Dar acum nu e vorba de ea.

   A venit primul Război şi s-au făcut rechiziţionări, au venit  de la “Mărire” si i-au luat toti caii şi căruţele şi primul băiat la oaste. S-a sfârşit războiul, dar nu s-a mai întors nimic.Nici cai, nici căruţe , nici băieţi. Dar nu a zis nimic. A luat totul de la început,  ridicase magazin şi cârciumă, se îngrijeau ceilalţi copii deja, dar pe Iovana o lua cu el peste tot că era mintoasă la fel ca el, îi luase şaretă şi botine înalte de piele cu şiret cum purtau cucoanele la târg şi toată breasla de negustori din târg o ştia cât de mândră şi drăcoasă e fata a mică a lui Iovan. Leită tac’su.  

  Pe urma a venit al doilea Război, si iar s-au făcut rechiziţionări, şi iar au luat caii şi căruţele, abia au reuşit să ascundă şareta bunicii, dar pe ceilalţi băieţi nu au avut cum, că au trebuit şi ei să plece. A fost la fel şi de data asta. Nu s-a mai întors nimeni.  La fel, nu a zis nimic. Era bărbat şi un bărbat nu varsă lacrimi, de aia sunt muieri pe lume, să verse ele lacrimile. El avea treabă şi grijă să-şi ştie copii care au mai rămas în viaţă şi muierea la adăpost de necazuri.

 Pe urmă a fost cel mai rău. Fiindcă au venit comuniştii şi au luat absolut tot.

  Fetele se duseseră şi ele, care încotro cu familiile lor, iar bătrâna se prăpădise de inimă rea după băieţii care ajunseseră oale şi ulcele străpunşi de gloanţe sau de baionete.  Taicu’ rămăsese singur acuma, doar Iovana ce se mai îngrijea de el.

   I-a  rămas totuşi din toate pământurile care le-a avut o bucată de grădină.  Nu avea stare, aşa că s-a pus iar pe treabă. Toate legumele ce le scotea din grădină  le vindea în târguri şi pieţe, iar monezile pe care le strângea nu mai stătea să le numere, le punea în săcuţi de pânză tare  pe care apoi îi cântărea având grijă să fie egali. Pe urma încuia totul în scrinul mare de lemn cu capacul sculptat ce stătea în camera de la drum.

 Într-o zi i-a fost rău de tot. A chemat-o pe Iovana. Avea febră şi abia respira, vroia să-şi vadă repede toţi copii şi nepoţii. A plecat bunica într-un suflet prin tot satul după toţi. Toţi aveau treabă, dar au zis că or să vină, era bătrân de acuma Taicu’ şi nu mira pe nimeni că-i posibil să se ducă în lumea celor drepţi. S-au adunat de prin curţi unii, alţii de prin câmp sau de la Colectivă, s-au primenit şi până seara au venit cu toţii la casa bătrânească.

  Abia respira bătrânul.  A scos de la chimir cheia, i-a întins-o bunicii mele că nici ea nu ştia ce ţine moşul în scrin, şi i-a cerut să împartă săcuţii pe loc, în faţa lui, la toţi copii. Nu vroia să moară până nu era sigur că şi ultimul nepot tot are ceva de la el.

     După câteva zile s-a înzdrăvenit moşul, probabil fusese vreo răceală şi cum iar nu avea stare s-a apucat din nou de grădină. Nu ştia decât să muncească.  Când după vreun an i-a fost rău din nou, nu a mai trebuit bunica să alerge prin tot satul, a fost destul să spună la un nepot şi în două ceasuri era curtea plină. 

   Averile se fac, apoi se pierd şi apoi se fac iar şi tot aşa. Dar nici o avere din lume nu ar avea valoarea sclipirii din ochii bunicii mele atunci când ne povestea de Taicu’.copii şi nepoţii.