În albia sa încovoiată, Dâmboviţa îşi mână liniştit apa tulbure, galbenă şi pe-alocurea pătată cu şuviţe de sânge închegat, supte din talpa zalhanalei. Duhoare grasă năbuşeşte aerul îngreuiat de-o bură rece şi deasă.
Stolurile de ciori se răsfiră, se amestecă, se gonesc, croncăie şi se-abat păcură pe hârcile albe de bivoli şi de boi, împrăştiate pe netezişul ruginiu din faţa zalhanalei.
De-a stânga apei, cam cât prinde ochiul, dincolo de hanul din răscruci, stă casa lui Căliman potcovarul, mai mult fâşii şi petice de pământ galben decât văruială. Pornită pe spate, cu olanele de pe acoperiş zobite şi mucede, împănate cu muşchi, şi mai sus îi cresc două urechelniţe cu solzi groşi şi verzi. Pe prispa ferită de streaşina lată, plină cu scule, cu troace, şade în colacul picioarelor Căliman potcovarul. Negru, uscat şi ars în obraji, cu ochii mari şi albi, cu luleaua stinsă şi pleoştită într-o parte a gurii, când pifăie aruncă scrumul în sus şi-şi dezveleşte, din buzele mari şi din barba şi mustăţile cărunte şi îmbâcsite de cenuşă, dinţii laţi şi petrecuţi pe din două c-o largă strungăreaţă. Părul, muiat în untdelemn, cârlionţează pe grumajii soioşi. Cămaşa, petic de petic, strânsă la mijloc într-o curea împodobită cu nasturi, îi cade pe umărul drept.
Raluca, ţiganca lui, stă ghemuită într-un colţ al prispei. Goală puşcă, îşi cocoloşeşte gleznele sub o pătură murdară. Sânul, slab şi moale, i-atârnă în gura unui copil, ce suge cu sete, umflându-şi bucile galbene.
Căliman, înfigându-şi pipa în brâu, scoase din poala cămăşii un clondir cu rachiu şi-l aduse la gură.
— Iar gâlgâi, Călimane, zise Raluca, şi iarna vine, şi copiii-s goi...
