Urc pe Republicii, cu greu. Oraşul meu e construit pe un munte şi nu îmi dau seama ?! Am urcat strada asta abruptǎ de prea multe ori anul acesta. Merg la un experiment. Ceva legat de performanţele sociale în condiţii de distres. Am fost la atâtea, nici nu mai ştiu scopul. Când au construit Institutul nu au luat în considerare faptul cǎ şorecuţii de laborator vor ajunge gâfâind la experimente, deci reacţiile fiziologice nu vor fi tocmai in limita normalului.
Completez scale. Le ştiu deja, le-am mai completat de atâtea ori. Aceleaşi întrebǎri. Suntem chiar atât de previzibili noi oamenii ?
Faza doi. Mǎ aşteptam sǎ îmi lipeascǎ electrozi pe ici-colo. Sau sǎ îmi verifice conductanţa pielii, sau mǎcar respiraţia. Mi s-a dat o sarcinǎ... sǎ îmi repet cǎ deşi lucrurile nu sunt întotdeauna corecte, deşi unii oameni suferǎ, deşi se întâmplǎ atâtea dezastre în lume, sǎ nu uit totuşi cǎ viaţa e frumoasǎ şi are aspectele ei plǎcute.
Apoi am stat şi am privit... imagini. Imagini şocante. Oameni morţi, oameni mutilaţi, copii morţi, copii mutilaţi, trupuri aruncate grǎmadǎ în bǎi de sânge, oameni torturaţi, accidente rutiere şi urmǎrile lor, copii arşi sau morţi de foame, oameni fǎcuţi bucǎţi de alţi oameni. Mǎcel vizual.
Nu ştiu cât a durat, a pǎrut o eternitate. Nu se mai terminau. Mi-a venit sǎ plâng, nici nu ştiu cum am rezistat. Un copil cu maxilarul sucit, cu un ochi ieşit din orbite, cu urme de sânge pe faţǎ şi totuşi cu o expresie inocentǎ, drǎgǎlaşǎ. Cum sǎ rǎmâi detaşat ? Cum?!
Ştiam cǎ existǎ atâtea atrocitǎţi şi dezastre în lumea asta. Dar stǎm vreodatǎ sǎ ne uitǎm la ele? Eu am ocolit sǎ fac asta. Ştiam despre tot ce am vǎzut, dar pânǎ acum, niciodatǎ nu le-am privit. Nu atât de mult, nu atât de multe. Poate sunt eu prea sensibilǎ, prea receptivǎ. Nu ştiu colegii mei în ce mǎsurǎ au fost afectaţi de ce au vǎzut.
Eu nu îmi amintesc sǎ mǎ fi simţit vreodatǎ mai rǎu şi mai epuizatǎ psihic şi mai ales fizic. Nu ţin minte. Parcǎ firicele de energie electricǎ mi-au invadat venele, pielea, sufletul, creierul.
Am vrut sǎ ies. Sǎ dau naibii experimentul lor. Aveam examen în urmǎtoarea zi. Dar ceva m-a ţinut pe scaun. Toţi oamenii din imaginile respective au trecut prin nişte chinuri de nedescris, iar noi nu suntem în stare nici sǎ îi privim de la distanţǎ, printr-un ecran.
Viaţa e frumoasǎ ? Viaţa poate fi frumoasǎ. Dar nu e, nu pentru toţi.
Completez iar scale. Brusc, întrebǎrile astea nu mai par atât de banale. Brusc, nimic din viaţa mea nu mai pare dezastruos. Nu pot uita imaginea copiluţului.