O plimbare prin oraş are farmecul ei. Vezi uneori lucruri frumoase, oameni zâmbitori, oameni agitaţi, poate e aglomeraţie, poate e pustiu. Poate e cald, poate e răcoare. Poate sunt multe maşini, poate nu. Dar mai mereu poţi fi părtaş la mici întâmplări din viaţa altora.
Aşteptam în staţie, alături de alte douăzeci de persoane, poate. La covrigărie se înghesuiau câteva persoane, nimic deosebit. Cum în ultima perioadă îmi fug ochii după copilaşi mici şi drăguţi, l-am zărit imediat. Mititel, cu pomeţi roşiori şi rotunjori, de vreo doi ani, blond, cu priviri energice şi curioase, stătea pitit lângă mama lui, la covrigăria din staţie.
Mi-am mutat privirea spre capătul străzii, autobuzul întârzia să apară. Poate au fost cinci secunde, nu ştiu. Micuţul pornise cu pas legănat înspre stradă. Era aproape de bordură, când un domn a intervenit panicat şi l-a oprit. Pentru o clipă, cred că ne-a stat tuturor inima-n loc.
Dar spectacolul abia acum începea. Mămica, draga de ea, căci nu cred să o fi condamnat-o cineva pentru neglijenţă – se mai întâmplă, cum spuneam, au fost poate cinci secunde, a început să urle la ăsta micu’ (care avea cel mult doi ani, deci), să îl certe. Se comporta ca o mahalagioaică. Pe un ton ridicat şi revoltat, îl lua la întrebări (retorice, bănuiesc), de parcă micuţu’ înţelegea ce tocmai s-a întâmplat. Serios? La doi ani cum ai putea să înţelegi că strada reprezintă un pericol, căci vin maşini în viteză. Staaaaai. Ce e aia ,,stradă” mai exact şi în ce măsură maşina, aka ,,vum-vum” ar putea să facă rau? Evident, nu au lipsit epitete precum: prostule, obraznicule, nesimţitule.
Desigur, în nesimţirea şi prostia lui, un copil de doi ani a pornit să exploreze lumea. El trebuie certat, că e mic şi prost, nu tu, părintele lui, care ai lăsat o fiinţă umană mică, neştiutoare şi vulnerabilă să se îndepărteze de tine.
p.s
Mâine vă povestesc şi o întâmplare frumoasă din oraş!
