Diamante la porci [monolog introspectiv neinteresant]

Prin prisma propriilor iluzii cream persoane si lucruri care nu exista. Actul in sine este ceva minunat, este unul dintre putinele lucruri prin care putem transforma realitatea, fara limitarile legilor fizice. Atat timp cat aceste aproximari, aceste slefuiri ale realitatii nu intra in conflict major cu realitatea insasi putem petrece clipe minunate alaturi de aceste persoane pe care le-am creat in mintea noastra pornind de la materialul oferit de realitate. Ne punem sperantele si fricile in mana lor, speram ca ele sa ne implineasca, sa ne ajute, sa ne ridice.


Din pacate aceasta proiectie mentala esueaza lamentabil cand persoana cealalta nu este interesata sa pastreze iluzia, din diferite motive. Atunci realitatea si iluzia se ciocnesc, si puteti ghici si singuri ce va ramane.
Realitatea, e cel mai sigur si mai simplu lucru pe care il poti folosi. Dar realitatea, nu te iubeste, nu te ajuta, ei nu ai pasa, ea exista si atat. Ea iti omoara visele involuntar de fiecare data, ea te tine ancorat intr-o cusca de carne, impins de nevoi animalice in directii aleatoare. Ea este simpla si impartiala, este limitata si dezinteresata. In ea esti limitat la chimie si fizica, la cantitati de substante, enzime si hormoni, la descarcari electrice intre neuroni, la statistici care iti spun unde e mai sigur, la instinctul de conservare, la aer, mancare si sex.

Asa incep eu cu mare reticenta, si poate o lacrima interioara, o noua cura de realitate. Asa las visele desarte imi incordez muschii, inspir aerul si fumul in plamani, deschid ochii si ma ancorez puternic in fizica si chimie. Magia a murit.
Sunt puternic desi cateodata am acceptat sa fiu slab, sunt pragmatic la fel cum sunt sentimental, mi-am dorit si permis luxul de a ma juca cu visele si bucuria si cu sentimentele. Sunt o enigma, intr-o enigma, intr-o enigma, la fel in vis ca si in realitate.